Scriitor progresist al Imperiului Romănesc în formare și al tranziției noastre spre un statut de Mare Putere, eu Grigore Căinaru, m-am poziționat totdeauna lângă cei oropsiți, lângă norod, lângă cei mulți și umili, nu lângă căpușele din capul supraputerilor, fiind erou de erou atât la trecerea, în calitate de voluntar pe termen redus, a Prutului, cât și, la deznodământ, în calitate de pandur transferat de la Divizia Horea, Cloșca și Crișan a generalului Mihail Lascăr, la trecerea Tisei noastre, pe direcția Debrețin, Tokaj, Kraków, Wien, Wrocław pe Odra, și iată de ce, fin cunoscător al psihologiei gloatei, despre care am și scris 1681 pagini de pertinente foi de observații, din care să-mi extrag personaje, cum alți lucrători strâng informații ca cadre refolosibile unicat, mă declar absolut de acord cu opinia domnului colonel doctor harkovian Liviu Lecca, că a lovi un obiectiv atât de excentric ca Stalingradul, lungind inimaginabil ca gaia mațul comunicațiile, în loc să iei ca din oală Moscova și Leningradul, care abia așteaptă să se predea, cetăți aristocrate scârbite de vulgaritatea cekistă, este lucru cu primejdie, sfoara frontului putând a mătura de-amu planiglobul în sensul în care umblă și carul cel de aur al Soarelui dătător de lumină, ce-l adorăm din moși-strămoși cu toții…
– Cu alte cuvinte, îl privi bronzatul la Crimeia medic cu acea dragoste frățească de-l împiedicase să vaccineze pe Dora, deși subalterna ar fi achiezat fie și din plictis și stress de lazaret infect, se pune azi cu seriozitate problema ca, așa cum inversând voltajul în fața unui ac magnetic, să-și rotească direcția, așa și noi, să trebuiască a muta arma de pe un umăr pe altul, căci deja Ardealul, Ardealul ne cheamă din ce în ce mai stăruitor, însă am aici o enigmă privind modul creștin în care se va detașa trupa noastră, rurală, curată sufletește, sensibilă olfactiv, de trupa germană, cu care a împărțit și binele, și hrana, deși s-au ivit unele discuții, legate sensibil de senzația de foame patologică, din pricina omizilor din care s-a recrutat, de la Duca-Vodă și Șerban Cantacuzino încoace, clasa noastră politică, talpa țării fiind constrânsă a se hrăni erbivor, dotându-se cu stomacuri țărănești mari ca pentru, cel mult, mămăligă, dovleci, cartofi, fasolică și zeamă de varză, de unde și discuțiile-n contradictoriu ce-am avut ades cu camarazii nutriționiști naziști, uimiți că, la aceleași rații de concentrate, soldații hitleriști se declarau extrem de satisfăcuți, pe când răcanii regimului militar-fascist, al criminalului de război Antonescu, umblau înfometați de colo colo ca niște ovine căpiate, cu mațele cârâindu-le de exces de sucuri gastrice…
– Domnilor, potrivi din șuruburi șezutul căruciorului încât să stea comod cu coatele pe masa încărcată de hârtii incendiare Voicu Ghizdavu, fac parte din marea generație a cărei deviză însclipitoare a fost și este Prin moarte la datorie, fără de număr fiind cadavrele ce noi am semănat ca eroi de eroi pe toate ponoarele, boturile de deal și văgăunile, pentru a zidi conceptul de Românie prea Mare, un miracol ca să se pișe, iaca, pe el, generația de cărturari postceaușistă, concesionându-l gratuit, printr-o lașă tăcere, unei adunături a cărei bază de emanare se va vedea din opoziția acerbă la a se scotoci-n arhivele căgăbăului de pe-acest meleag, agitând motivația puerilă că electoratul n-are spitale!
Păi când a avut vreodată electoratul la noi ce mânca? Darmite spitale!